Prinși într‑o capcană, un puț în mijlocul pădurii, doi copii, fratele cel Mare și fratele cel Mic, încearcă să supraviețuiască și să găsească o cale de salvare. Timp de săptămâni întregi, asupra lor se abat suferințe greu de imaginat: foame, sete, frig, spaimă, o lentă degradare a sănătății fizice și a celei mintale. Limbajul urmează traiectoria acestei degradări, pornind de la concizia rece a șocului inițial și ajungând la completa destrămare a sensului caracteristică delirului, la poezie descătușată, la strigăt pur în numele tuturor celor prinși în capcană. Eliberarea din capcană este prilejul unei izbucniri de violență care aduce și lumină asupra situației inițiale, rămasă neexplicată pe tot parcursul calvarului îndurat de cei doi copii, dar și o breșă spre realitatea lumii în care trăim.
„– Când ieșim afară, facem o petrecere.
– O petrecere?
– Da.
– Din‑aia cu baloane, cu lumini și cu prăjituri?
– Nu, din‑aia cu pietre, cu torțe și cu eșafoade.“
